"Două gâze ciudate" (Nopţi de Vamă 2)

- Hey!

- Hey!

- Eşti o gâză ciudată.

- Tu vorbeşti?

- Da, ştiu, şi mie mi se spune că sunt o gâză ciudată.

- Hai să zburăm!

- Împreună?

- De ce nu? Hai să zburăm împreună!

- De ce nu?

Cele două gâze ciudate se ridicară de pe pământ şi începură să zboare spre niciunde în soarele dimineţii.

Este primăvară...

- Ha!

- Ce?

- Se pare că avem acelaşi stil de zbor…

- Interesant!

- Ha… Da. De obicei celelalte gâze îmi spun că zbor ciudat. Nu se pot ţine de mine când fugim de colo-colo prin aer. De aceea, poate, mi se spune că sunt o gâză ciudată.

- Ştiu ce vrei să zici! Rămân ba la dreapta, ba la stânga. Sau stau mirate, cum de am putut face cine ştie ce chestie prin aer…

- Da!

Două mici insecte alergând printre florile apărute din pământul sătul de iarnă.

- Nu eşti obosită?

- Nu. Hai să mai zburăm.

- Bine. De fapt, sincer, aş vrea să zbor cu tine şi mâine.

- Mâine?

- Şi mâine şi poimâine...

- Nu, mâine nu ar mai fi bine. Nici poimâine.

- De ce?

- Sunt o gâză ciudată. Ţi-am spus. Nu ar fi bine.

- Dar ai văzut şi tu, şi eu sunt o gâză ciudată. Chiar mi-ai spus...

- Te-aş răni, sigur te-aş răni.

- Ei?

- Hai să zburăm doar astăzi!

O mică adiere apăru şi ea în joacă peste câmpul colorat.

- Ura! Ştii să te dai pe vânt?

- Nu. Cum?

- Uite, îţi strângi aripile şi te laşi purtat de vânt spre pământ. Pe urmă ţi le deschizi aproape de pământ şi planezi deasupra ierbii. E simplu, uită-te la mine: Uiiiii....!

- Haha, pare tare. Fac şi eu!

- Fă şi tu.

- Îmi strâng aripile şi cad pe vânt. Ha, tare! Şi acum planez…

- Nu uita să strigi „Uiiii...!”.

- Uiiii...!

- Hahaha, gâză ciudată!

- Hahaha, şi tu!

Încinse de soarele pe care nu-1 mai văzuseră de atâta timp, cele două insecte se aşezară la umbra unei frunze pline de viaţă.

- Mă gândeam.

- Da?

- Hihihi, ştiu e haios, să gândesc. Mi se mai întâmplă…

- Ha. Ţi se mai întâmplă…

- Da. Uite, îţi dai seama: dacă majoritatea gâzelor ar fi ca noi două, atunci restul ar fi ciudate şi noi am fi normale. E chestie de perspectivă până la urmă.

- Nu. Adică nu „nu” că nu ai dreptate. Ci „nu” că nu mi-ar plăcea. Ha! Cred că atunci aş vrea să fiu ca cele de acum, pentru a nu fi ca celelalte...

- Hai să ne vedem şi mâine.

- Ok. Pe mâine.

A doua zi soarele se miră de cele două insecte care se îndreptau spre el în zbor de dans ciudat.

- Hai să încercăm să atingem soarele! îi strigă ea.

- Haide! o acompanie el.

- Mai sus!

- Şi mai sus!

Şi, poate impresionat de sărutul lor nebun, soarele a luat hotărârea să nu le ardă aripile ci le-a lăsat să îl atingă şi să fugă înapoi pe pământ.

- Uau!

- Uau!

- Te voi răni până la urmă.

- Hai, măi.

- Aşa va fi. Sunt o gâză ciudată. Te voi răni.

- Ştii, de fapt îmi e frică mie să nu te rănesc. Dar nu crezi că vorbim prostii pentru această clipă?

- Aşa e, hai să tăcem.

Şi au tăcut ridicându-se din nou de la pământ, devenind pentru alte clipe gâze nemuritoare pe aripi de soare.

Iar a treia zi două gâze ciudate dansau din nou cu complicele lor cald de pe cer. Şi în următoarea zi, şi în următoarea şi tot aşa, până în ziua în care, când una dintre ele s-a dat pe vântul venit din nou la joacă, cealaltă nu a prins-o în braţe la aterizare ci şi-a înfipt în ea dinţii şi ghearele pe care nimeni nu i le-ar fi bănuit. Şi începu să o sfâşie, treptat, încet, între strigătele de durere ale celeilalte gâze din care picau bucăţi de aripi frânte pe pământ. Iar, apoi, uitându-se în jos la gâza pe care soarele nu îndrăznise atâtea zile să o ardă, începu să plângă:

- Ţi-am spus că te voi răni. Sunt o gâză ciudată.