vineri, 8 mai 2009

Printesa mea

Îl chema Alexa, prefera acest nume decât obişnuitul Alex pentru că mai avea câţiva Alexandru chiar la el în bloc şi ar fi fost doar un alt Alex printre alţii, aşa însă, cu un „a” în plus, se simţea că este mai individualizat.
Era un singuratic, cu ceilalţi copii din faţă nu îi plăcea să se joace, i se părea că îl tratau nasol, nu îl integrau în grupul lor, îl făceau mereu să se simtă ca şi cineva din afara. Bine, nu se gândea că poate şi atitudinea lui de copil cu vise şi cuvinte altfel decât a majorităţii celorlalţi îl transformau în ochii lor într-un „Nas pe sus”, „Nu de gaşcă” etc.
Avea însă un prieten. Sau mai bine zis chiar o prietenă. Pentru că, deşi aceasta era doar o căţeluşă maidaneză albă şi slabă, „suplă” cum spunea el, era sufletul cel mai apropiat de el.
Povestea cum se cunoscuse cei doi era una frumoasă: ai lui aproape că îl forţase, ca de atâtea alte ori, să iasă afară din casă, să lase lumea calculatorului în care stătea toată ziua, pentru cea „reală”. Aici, ca de obicei, se simţise cât se poate de nelalocul lui, şi apelase la o metodă la care tocmai se gândise pentru a scăpa de ceilalţi copii, la v-aţi ascunselea se prefăcu doar că se ascunde, se duse de fapt pe şantierul părăsit de peste drum în căutare de „comori”. Împuşcă astfel doi iepuri dintr-o dată, unul era acela că scăpa de nesuferiţii vecini, iar cel de-al doilea, se răzbuna pe ei punându-i să-l caute ca proştii cel puţin un timp.
Pe şantier sărea ca de obicei din movilă în movilă, sau cum îşi imagina el, din munte în munte, se strecura prin conducte, „pasaje secrete” pe care le ştia doar el, ocolea cu atenţie fiarele aruncate peste tot, „capcane” lăsate pe acolo de cine ştie ce oameni răi. Tocmai îşi închipuia cum cu un băţ lichida un batalion întreg de inamici ce încercau să îi asalteze ascunzătoarea de vârful muntelui, când o observă pe ea. Căţeluşa maidaneză venea dintr-un şanţ, cu ochii speriaţi şi coada între picioare. Alerga înspre el şi se lipi tremurând de picioarele lui mici. Îl privi rugător cu ochii apoşi şi se ghemui mai bine în el. Alexa încercă să o liniştească mângâind-o, vorbindu-i, degeaba, ea tremura în continuare. Nu peste mult timp apăru şi motivul acestui comportament al căţeluşei sub forma a trei dulăi ce urcau şi ei în fugă din şanţ.
Primul instinct al băiatului a fost acela de a o lua la fuga, îi era frică de multe ori de câini, iar cel puţin unul dintre cei trei, dacă s-ar fi ridicat pe labele dinapoi l-ar fi depăşit cu un cap. Dar când îşi mişca piciorul pentru a o tuli, o simţi pe căţeluşă cum se lipeşte şi mai tare de el. Ochii ei ii cereau ajutorul mai convingător decât dacă s-ar fi folosit de cuvintele oamenilor. Atunci a luat cea mai curajoasă hotărâre din viaţa sa. Strânse în mână băţul cu care lichidase atâţia inamici şi se aruncă urlând către cei trei câini. În mod ciudat, dar mica mogâldeaţă îi puse pe fugă înapoi în şanţ. Când se reîntoarse pe movilă la căţeluşă, aceasta se oprise din tremurat şi dădea veselă din coadă. Se repezi şi începu să îl împingă cu boticul ei umed, în timp ce el o mângâia vesel. Aşa s-au întâlnit.
Urmarea a fost la fel de aventuroasă pentru micul nostru erou. Când a plecat spre casă ea s-a luat după el. Nu îl lăsa inima să o gonească, iar cu vorba bună nu o convinse să se oprească. Îl urmă chiar şi în scară, şi pe trepte până la etajul doi unde stătea, iar când mama lui deschise uşa, spre marea groaza şi uimire a ei, căţeluşa ţâşni drept spre sufragerie, unde se ascunse în spatele canapelei. Urmă un adevărat război civil în casă, în care copilul se dovedi de o îndrăzneală si încăpăţânare neobişnuite pentru el, făcându-i până la urmă pe ai lui să-i accepte noua prietenă.
Relaţia dintre cei doi era extraordinară. Ea descoperise un om care o iubea, care se juca toată ziua cu ea, care abia aştepta să ajungă de la şcoală acasă pentru a o vedea şi a reîncepe tot felul de nebunii. El descoperise sufletul către care se putea deschide, care îl făcea fericit.
La început au fost tot felul de faze haioase cu adaptarea. Ei îi era frică de aproape orice, de multe ori o vedeai alergând pe hol înspre camera lui ca să se ascundă lângă el, iar Alexa, mândru, se vedea cavalerul fără teamă care îşi apără „Prinţesa”, căci aşa o botezase, aşa că lua o poză marţială şi flutura o sabie de plastic către cine ştie ce duşman nevăzut. În ceea ce priveşte mâncarea, nu era mofturoasă deloc, se vedea că fusese obişnuită până atunci doar cu ce apuca să găsească prin coclaurii din cartier. Mai greu era când o scotea la plimbare prin faţa blocului, când ea devenea de multe ori speriată când se apropia vreun maidanez, iar băiatului îi era frică ca vecinii din faţa blocului să nu îi facă vreo glumă proastă şi să arunce cu pietre în ea sau cine ştie ce altceva.
Treptat lucrurile au evoluat. Relaţia lor a devenit şi mai apropiată, se cunoşteau din ce în ce mai bine, de exemplu ea îl ghicea imediat dacă era supărat şi venea să-şi lipească boticul de palma sa, gâdilându-l, iar apoi nelăsându-l până nu redevenea vesel. El ii intuia orice dorinţă şi o surprindea cu diverse cadouri care o făceau să ţopăie veselă prin casă dând din coadă de parcă era un ventilator. Ajunseseră să doarmă amândoi în patul lui, deşi ai lui credeau că ea doarme în culcuşul pe care i-l amenajaseră sub birou. Apropo de coada ei, aceasta aproape că nu se mai lăsa între picioare nicicând, iar ochii nu mai aveau ocazia să îi sclipească speriaţi. Ba chiar la un moment dat a început să fie mofturoasă la mâncare, spre veselia lui Alexa şi disperarea părinţilor săi. Şi afară devenise mai încrezătoare, nu mai fugea speriată când se apropia un alt câine de ea, chiar dacă era vorba de un maidanez agresiv, învăţase să îi trateze cu atitudine relaxată, ba chiar să se joace cu ei.
Asta până într-o zi. Una ca oricare alta pentru restul oamenilor, una pe care Alexa nu o va uita niciodată. Era în vacanţă, abia aştepta să iasă afară cu Prinţesa lui, mai ales că acum avea să îi facă o altă surpriză plăcută. Cumpărase o minge de jucărie de la Petshop, care scotea tot felul de zgomote când o rostogoleai şi vânzătorul îi garantase că va avea un mare succes la orice câine. Făcuse acest lucru şi pentru că o văzuse de câteva zile într-o stare ciudată. Era mai puţin jucăuşă, nu venea la culcare în patul lui decât după ce o căută prin toată casă, nu prea se mai atingea de bolul de mâncare deşi îi luase exact chestiile ei favorite etc.
Când au ajuns afară totul s-a petrecut foarte simplu şi repede. El a aruncat râzând mingiuca şi i-a strigat să i-o aducă, iar ea a plecat lătrând după ea, însa fără să se mai întoarcă. O să-mi spuneţi că o astfel de întâmplare nu e nici nouă, nici că ar fi ultima, dar din păcate pentru Alexa i se întâmplase lui. Mult timp a stat şocat în mijlocul străzii aşteptând-o, pe urmă a început să o strige din ce în ce mai tare, pe urmă să o caute disperat după blocuri, pe şantier, chiar a traversat şi bulevardul pe care ai lui îi interziseseră ferm să îl treacă singur. Apoi a început să plângă, singur printre oamenii care treceau grăbiţi în jurul lui spre muncă sau casă. O bătrânică s-a apropiat de el şi a încercat să afle ce are, însă el nu putea să spună printre hohote decât „M-a lăsat Prinţesa mea !”, adică o frază care nu o lămuri pe femeie. Ea încercă să-l liniştească întinzându-i o ciocolată scoasă din poşetă. El însă nu o luă, ci îşi continuă căutarea disperată mai departe, după alte blocuri, în părculeţe pe care nu le ştia, în locuri virane, sub maşinile parcate peste tot, până când, după ce se lăsase seara, îşi dădu seama că se pierduse şi el. Atunci se duse în faţa unei scări de bloc şi începu din nou să plângă în hohote.
Părinţii lui Alexa au reuşit să-l găsească abia după ce au apelat la poliţie. Maică-sa mai că făcuse o criză de inimă, taică-său nu ştia ce să mai facă, să-i tragă două palme pentru prostia de a pleca atât de departe sau de a plânge o dată cu el după căţeluşă.
Zilele au început să treacă. Alexa nu mai stătea deloc la calculator, mânca pe fugă, făcea totul repede pentru a avea cât mai mult timp să stea afară. Aici îşi continua fără încetare căutările, peste tot, din nou şi din nou, dar degeaba. De multe ori se ducea cu ochii împăienjeniţi de lacrimi şi se ascundea pe şantierul părăsit unde putea să plângă fără să-l vadă nimeni în tunelul său secret. Apoi se ducea pe movila unde o văzuse prima data şi privea spre şanţ sperând ca ea să apară speriată şi alergând către el...
La un moment dat s-a îmbolnăvit. Pur şi simplu tuşea încontinuu şi îl durea sub coaste, fără ca medicul de la Salvare să găsească un motiv. Radiografiile şi testele nu au arătat nici ele nimic, însă slăbea văzând cu ochii, iar ai lui nu ştiau ce să mai facă. Taică-său veni cu ideea să-i ia alt câine. Şi îi aduse un pui de câine-lup foarte drăguţ care, cum îl văzu pe băiat, se duse drept la el. Degeaba, Alexa îl mângâie un pic şi apoi recăzu pe perne. Îi aduse un pechinez care alerga vesel prin toata casa, dar acelaşi rezultat. El îşi voia Prinţesa lui, sufletul lui pereche. Ai lui au apelat, în disperare de cauză, la specialişti în psihologia copilului şi aceştia au venit cu tot felul de sfaturi, unele care se băteau cap în cap, altele care, se pare că au avut efect pentru că, prin aplicarea lor, Alexa îşi reveni cât de cât.
Din nou nu mai ieşea decât din când în când afară. Majoritatea timpului şi-l petrecea iar pe calculator, însă acum ai lui nu mai spuneau nimic în contră, bucurându-se că măcar face ceva.
Şi iată ca veni şi ziua aceea. Ziua în care şi-a reîntâlnit Prinţesa. Era plecat la văru-său în alt cartier, când o ceată de câini jigăriţi se apucară să caute prin tomberoanele dărâmate de la gheena blocului. Prima dată crezu că iar visează, dar pe urmă îşi dădu seama că printre ei era chiar ea. Avea coada între picioare, i se vedeau toate coastele, avea o cicatrice încă roşie deasupra unuia dintre ochi, era schimbată mult, însă era Prinţesa lui. Aproape că zbură către ea ţipând. Ea îl văzu şi dădu să se apropie, coada i se ridică puţin spre vechea poziţie mândră cu care îl obişnuise atâta timp, însă un mârâit scurt ce veni de la unul din ceilalţi maidanezi o făcu să-şi bage la loc coada între picioare şi să dea înapoi din faţa lui. Alexa se întoarse turbat spre câinele care mârâise, unul flocos maroniu, şi se aruncă asupra lui, cum se aruncase în urmă cu doi ani asupra celor trei din şanţ. Ca şi atunci, maidanezii dădură înapoi din faţa lui, însă acum căţeluşa îi urmă supusă, spre disperarea lui Alexa care stătea pe loc şi se bâlbâia: „Prinţesa mea, sunt eu, Alexa, sunt eu, unde te duci ? Eşti nefericită, vino înapoi !” şi altele şi altele care îi treceau atunci prin cap.
Căzu din nou la pat, de data aceasta mult mai grav....
Au trecut trei ani. S-a schimbat guvernul, o mare bancă a dat faliment, toată ţara a stat cu sufletul la gură la transmisiunea TV în direct a unei luări de ostatici, trei generaţii au dat Bacul, alte trei au intrat în clasa întâi, o grămadă de copii s-au născut... peste o mie de zile, cu tot ce aduc ele.
O căţeluşă albă, slabă, cu o cicatrice deasupra unuia dintre ochi, cu blana în mai multe locuri parcă mâncată de molii, stătea aşteptând în faţa unei scări de bloc. Când vedea pe cineva deschizând uşa se repezea să intre, însă uşa îi era trântită în nas, ba chiar, la un moment dat, primi şi un picior care o făcu să se încovoaie schelălăind, dar nu să părăsească locul din faţa uşii. După multe ore reuşi, în sfârşit, să se strecoare înăuntru, când un cuplu prea ocupat să se vadă unul pe altul decât orice altceva în jur, a ieşit din scară. Cu coada adânc între picioare se învârti dezorientată pe la parter, apoi se repezi în sus pe scări. Urcă exact ca o săgeată până la primul etaj, privi acolo la uşile de pe palier, le mirosi şi apoi se repezi mai sus. La etajul doi nu mai avu nevoie să se plimbe, se duse ţintă la uşa pe care o cunoştea. Se aruncă pe ea cu labele din faţă şi începu să latre din ce în ce mai tare, coada dădea în sus, în jos, în stânga, în dreapta, de parcă era din nou ventilator. Uşa se deschise şi în cadrul ei apăru o bătrânică care mai că fu dată pe spate de căţeluşa care se repezi înăuntru. Ajunse în sufragerie, nu văzu pe nimeni şi se duse spre camera prietenului ei, aproape că trecu prin uşă când intră în ea, însă nici aici nimeni. Se roti în jur. Era un alt pat acolo, iar în locul calculatorului era un televizor, alte perdele... Se aşeză scâncind pe locul unde cândva era culcuşul ei şi se strânse ghem.
În sufragerie, bătrânica forma tremurând un număr de telefon:
- Alo, alo... Ajutor ! Hingherii ? Ajutor, un monstru a năvălit peste mine în casă, mă sfâşie, mă omoară. Da... Da, vă dau adresa...

8 comentarii:

  1. Foarte impresionanta povestea celor doi. Am citit-o cu lacrimi in ochi.
    Pur si simplu este extraordinara!

    RăspundețiȘtergere
  2. multumesc mult mult - ma bucur ca am reusit sa transmit ceea ce am simtit

    RăspundețiȘtergere
  3. cu astfel de dezamagiri te intalnesti de multe ori in viata. e frumoasa povestea, dar care ar fi solutia? pentru ca mereu exista solutii
    sa incepi din nou? sau sa stai si sa astepti rezolvarea de la altii?

    RăspundețiȘtergere
  4. rezolvarea vine cam rar de la altii, asa ca eu cred ca sa incerci din nou, cand poti

    RăspundețiȘtergere
  5. ar trebui sa corectezi cele cateva greseli gramaticale de pe acolo, dar in rest e ok:D

    RăspundețiȘtergere
  6. merci - da, sper ca la a doua editie sa le corectez pe cele pe care nu le-am facut special - recunosc eu sunt una bucata mare varza la gramatica + corectura mi-a asigurat-o o persoana extraordinara dar pe care am batut-o la cap sa o faca doar la o citire, repede, pentru ca tipografia astepta cartea si eu vroiam sa prind 1 maiul in Vama, asa ca ea ma atentionat ca au mai ramas gramada dar mi-am asumat sa scot asa prima editie macar sa o scot

    RăspundețiȘtergere
  7. Am aflat de cartea ta dintr-un articol dintr-un ziar, si m-a facut curioasa asa ca rascolind putin netul am dat de povestile de pe blogul tau. Mi-a placut mult si cel mai singur om de pe pamant, dar aceasta desi nu e speciala m-a impresionat...pentru ca se aseamana putin cu povestea mea, adevarata si din fericire cu final fericit...Nu stiu...am gasit acolo o coarda care vibra pe aceeasi nota.

    RăspundețiȘtergere
  8. imi pare bine ca te-a atins + ca la tine a fost cu happy end, tin totusi sa contrazic faptul ca nu este speciala aceasta povestioara, pentru mine cel putin, pentru ca atunci cand am scris-o - anul trecut la festivalul de la Sighisoara in camping - am plans cand am ajuns la ultimele fraze

    RăspundețiȘtergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.